Poza asta este cu dedicatie speciala pentru Dominic, care ieri se plangea ca scriu prea rar pe blog. Dominic, e iarna, nu pot sa ma dau cu Cebe, mai e putin pana o sa vin cu povesti si poze noi din fiecare week-end 
Pana atunci ia o bucatica din amintirea primaverii trecute surprinsa pe Cheia:
Cebe, popas pe Cheia
…patesti ca mine:
Acum e aproape vindecata ...
Some men belong on their motorcycles just like motorcycles belong on the road. Being off their motorcycles is far too great a danger for them.
E iarna si cat timp este zapada afara si temperatura pe minus, motoarele stau cuminti in garaj iar noi frunzarim poze si amintiri, precum marinarii opriti in port de vreme rea, cu o cana de vin fiert in mana.
11 Aprilie 2009, pe la ora 1 dimineata faceam planuri de plimbare cu Sukhoiu. Destinatia fixata: Cheia, pauza de masa la Popas si intoarcere in Bucuresti, tot pe Cheia. Pregatesc rucsacul cu vreo doua bluzoane de rezerva, sosete groase si camera foto. Imi curat bocancii si casca, totul este pregatit pentru plecarea de peste cateva ore.
La 11.30 cobor in parcare unde ma asteptau Sukhoiu si Cebe. “Esti pregatit? Ne dam pe Cheia?” Normal! Ma urc pasager si pornim la drum. La Arcul de Triumf Cebe vrea sa se dea reising: ne aplecam atat de tare incat scrijelim piatra cubica cu cricul central. Scapam repede din Bucuresti iar la intrarea pe DN1 o politista care dirija circulatia ne lasa sa intram cu prioritate oprind celelalte masini. Saru-mana!
Vremea este perfecta: nici un nor pe cer, asfaltul cald si uscat, trafic de duminica. Intram pe Cheia dinspre Valeni si gust din plin placerea fiecarei curbe din traseu. Trecem de jumatatea drumului si oprim pentru cateva poze. Cat timp am fumat cateva tigari au trecut pe langa noi motociclisti care veneau dinspre Brasov, salutand cu farurile sau claxonul.
Popas pe Cheia
In ambele directii curbe periculoase
Analiza de drum
Pornim mai departe si putin dupa ora 15 ajungem la Popas unde ne potolim foamea cu mancare calda. Trebuie sa ne intoarcem inapoi… dar drumul e mai interesant inainte asa ca pornim spre Siriu. Dupa iesirea din Brasov drumul trece prin sate din ce in ce mai linistite la caderea serii. La Nehoiu ratam un radar iar mai sus ne intalnim cu vreo 10 motociclisti care coborau dinspre Siriu. Incep curbele care se succed una dupa alta, nu este nici o masina pe sosea, doar noi, iar peisajul este extraordinar. Intr-un final ajugem la baraj si oprim pentru o tigara si cateva fotografii.
Fotografie obligatorie: Cebe si lacul de acumulare
Curbe
Lacul in ultimele raze de soare
Admir in tacere frumusetea care ma inconjoara. E liniste si nu vrei sa o strici cu vorbe care oricum nu pot sa descrie pacea pe care o simti. Privesc lacul si simt adierea vantului care vine din vale. Stau tacut, minute in sir, mi-e greu sa las in urma locul acesta cand trebuie sa plecam mai departe.
Incotro?
Pregatit de drum
Ne urcam pe saua lui Cebe si pornim mai departe. Alegem sa facem un mic ocol prin Magura, pe la tabara de sculptura. Ne oprim si acolo pentru un scurt popas insa deja se intunecase si nu mai puteam face poze.
La coborarea de pe Magura, drumul este aproape complet distrus. Curbe care coboara de pe deal insa asfaltul este plin de gropi, traseu extrem de dificil. Mergem incet, cu grija, farul lui Cebe e singura lumina de pe drum, soseaua coboara printr-o padure deasa iar noi suntem singurii calatori.
La iesirea in drumul national ne oprim la un restaurant sa ne spalam castile. Ca sa ajungem la baie trecem prin sala de mese si nu-mi pot opri un zambet cand toate privirile se atintesc asupra noastra.
Pornim spre Bucuresti, e noapte si e senin, cerul e plin de o puzderie de stele. S-a lasat frigul iar Cebe trage puternic sa ne duca acasa. Oprim intr-o benzinarie, punem pe noi toata imbracamintea de rezerva din bagaj, bem o cafea fierbinte si pornim din nou la drum. Nu dupa mult timp intram in Bucuresti. Ajuns acasa, infrigurat si obosit dar fericit dupa toate clipele frumoase de pe drum, descarc pozele din camera si, uitandu-ma la ele, abia astept urmatoarea plecare.
Accuweather si Weather.com au inceput sa dea destul de des rateuri la prognozele pentru Romania. Am inceput sa caut alte site-uri care sa ofere prognoze cat mai apropiate de realitate.
Incep lista cu MeteoBlue. Prognoza pe maxim 5 zile, dar se pare ca erorile sunt acceptabile.
Weather Underground este site-ul unei organizatii care colecteaza date de la statii meteo private (din Romania si din alte tari) si ofera prognoze in functie de aceste date. Este un fel de Linux al meteorologiei care se pare ca are succes la public.
Daca mai cunoasteti astfel de site-uri, scrieti-le la comentarii
Ai ajuns in vale la semnul pe care l-ai vazut inca de pe culme. Te apropii de el, o bucata de tabla prinsa intr-un stalp de lemn. Stii ca te va indruma, toate indicatoarele fac asta, dar cand ajungi mai aproape de el simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare. Pe semn scrie: “SFARSIT”.
Stai acolo, contempland inaltimea muntelui pe care l-ai trecut, analizand cat de grea a fost urcarea si grija cu care ai coborat. Iti amintesti momentele de tristete si disperare si clipele in care prietenii ti-au sters lacrimile si te-au pus din nou pe picioare cand ai cazut.
Si acum, clipind des, orbit de soare, stai si te uiti la semn. Si te intrebi: “de ce nu simt ca asta este sfarsitul?” Stai acolo, simtind pietrele cum scrasnesc sub bocanci cand iti muti greutatea de pe un picior pe altul, uitandu-te la semn de parca ai astepta sa-ti aduca o revelatie. Dar nu se intampla nimic. Si iti spui: “Am urcat muntele asta, nu credeam ca o sa fiu in stare, dar am reusit”. Si ai dreptate. Esti aici, acum, de cealalta parte a muntelui, viu si nevatamat. Dar cuvantul asta nu are nici o semnificatie. Nu poti sa crezi ca este sfarsitul, pur si simplu fiindca nu simti ca ar fi sfarsitul.
Intr-un fel este tragi-comic, ai ajuns atat de departe si te-ai straduit atat de mult pentru ca drept premiu sa primesti sfarsitul – si nici macar sa nu-l simti. Poate inima mea este de cealalta parte a muntelui, pierduta asa cum pierzi un ceas de mana la care i se rupe cureaua, si cade pe nesimtite, lasandu-ti incheietura mainii mai usoara, dar sufletul mai greu. Si daca am trecut peste acest munte si am ajuns la sfarsit, doar pentru a afla ca nu mai am cu mine ceea ce imi trebuie… ce-i de facut?
Asa ca stau aici, langa semn, frecandu-mi incheietura mainii unde purtam odata ceasul. Incerc sa mi-l imaginez, comoara mea secreta, cazuta undeva printre pietrele de pe munte. Imi aduc aminte cum simteam cureaua ceasului in jurul incheieturii, felul in care greutatea lui imi balansa bratul atunci cand mergeam. Acum nu il mai am, si am ajuns atat de departe. Fara ceasul meu (inima mea), oare nu este degeaba totul?
Poate calatoria nu este ceea ce pare. Poate ca sunt la sfarsitul calatoriei pe care mi-o planuisem odata, dar planul s-a schimbat si nu am ajuns la destinatie. Fiindca pe drum nimic nu a fost asa cum m-am gandit eu ca va fi. Pare o crima ca cineva sa ajunga la sfarsitul calatoriei si sa nu simta acest lucru.
Respir adanc si imi las rucsacul jos, pe iarba, printre firele pline de picaturile de roua lasate de dimineata venita pe neasteptate. Ma uit la cer, la padure, cautand ceva care sa ma faca sa simt ca m-am intors acasa. Privesc semnul, atat de autoritar: “SFARSIT” de parca ar fi un politist care dirijeaza traficul intr-o intersectie. Ma uit printre gene din cauza razelor de soare reflectate de metalul stralucitor. Cum ar putea un semn atat de perfect sa fie atat de eronat? Dar cine sunt eu sa pun sub semnul intrebarii asa o autoritate? Harta imi zice ca drumul s-a sfarsit, pe semn scrie SFARSIT, inseamna ca inima mea greseste?
Ma uit la picioarele mele, acuzator, intrebandu-ma unde m-au dus. Le cer o explicatie. Dar ele stau nemiscate, in bocancii ce poarta urmele drumului. Imi ridic privirea si vad ceva scrijelit pe vopseaua semnului. Ma apropii incet de el ca sa pot citi cuvintele scrise de cineva care a trecut inaintea mea pe aici:
Sfarsitul cui?
Acum doar filmarile, urmeaza sa scriu si povestea drumului in zilele urmatoare:
Cu o mica intarziere, despre un drum de o zi (sau mai bine spus o dupa-amiaza si-o seara) foarte aproape de Bucuresti.
Propunerea lui Thorus suna perfect: plecare la pranz din Bucuresti, directia Oltenita, apoi usor spre Giurgiu si intoarcere acasa. Luci era la mine, isi spalase motorul, mai avea putin pana sa iasa din rodaj deci un motiv perfect de plecat la drum.
am realizat ca sunt capabil de orice, in anumite situatii. Pot sa fac bine, dar sunt capabil sa fac si rau. Am inteles ca nu trebuie sa judec pe nimeni fara sa-l cunosc. Am realizat ca toti purtam durere in suflet, ceea ce ne face mai puternici si cu totii avem nevoie de cineva cu care sa-mpartim sentimente, dar, cel mai important, am vazut cat de fragili suntem, cat de usor poate o fiinta complexa, unica, sa inceteze sa mai existe.
Am iesit usurel, cu grija din Ramnicu Sarat lasand in urma cateva strazi ce se desfacusera din nou in sosea cu doua benzi pe sens. Urmaream atent traficul din jurul meu: in localitati nu depaseam viteza legala. Erau destul de multe comune in care era radar si am preferat sa fiu linistit in oras decat sa iau puncte. Abia trecusem de Focsani si a inceput sa ploua. La inceput picura doar pe alocuri, sau tocmai plouase, iti dadeai seama dupa asfaltul ud care alterna cu portiuni uscate. Mergeam probabil in directia norilor, sau intram pur si simplu in ploaie, cred asta fiindca dupa cativa kilometri picuratul linistit de toamna s-a transformat intr-o ploaie adevarata. Portiunea de drum din sate era de fiecare data plina de surprize: balega, ulei, gunoaie, ce mai, sa fi vrut si nu puteam sa merg mai repede. Am deschis gazul si am ajuns destul de repede in Bacau. Acesta fiind inca un oras in care pana la urma m-am descurcat, dar m-am simtit ca intr-un labirint.
Recent Comments