indistinctive freedom

Am avut o anumita perioada in care am schimbat foaia. A fost o perioada in care am refuzat sa mai fac anumite lucruri, sa mai raspund la telefon, sa imi mai iau angajamente de a face asta sau ailalta. A fost o perioada in care am trait exact asa cum am simtit, cu exceptia lucrurilor pe care chiar nu le puteam da deoparte (serviciul). In rest am spus “nu” cand am considerat ca e cazul, am inchis telefoanele mobile si am lasat mail-urile sa se adune. Nu am mai raspuns la messenger si m-am concentrat mai mult pe mine si pe ceea ce simteam eu.

Mai trebuie sa spun ca in acea perioada senzatia de comprimare a timpului a disparut complet?

Am trait in doua sisteme diferite in ceea ce priveste relatiile interumane: cel “dinainte”, chiar inainte de 1995, cand nu existau telefoane mobile, si cel de acum cand suntem asaltati de un flux de informatii atat de mare incat nu reusim sa-i facem fata. Putem fi gasiti la orice ora, nu exista scuza sa nu raspunzi la telefon, prietenii se supara pe tine daca nu raspunzi la mess sau la email-uri. Esti la dispozitia celorlalti, 24 de ore din 24. Cat de normal este acest lucru?

Evident, intr-o astfel de situatie programul ne este incarcat de o groaza de probleme pe care trebuie sa le rezolvam; gandurile ne sunt acaparate de volumul mare de informatie pe care il primim de la cei din jurul nostru, chiar daca nu iesim cu zilele din casa. Aveam un telefon mobil, acum avem doua, trei, si un telefon fix, si inca un telefon VoIP.

Am venit intr-o seara acasa de la servici. De la ora 8 de cand am intrat pe usa si pana la 11 am raspuns la telefoane. Sunau in timp ce deja eram intr-o convorbire, din ce in ce mai insistent, nu mai aveau rabdare sa termin si sa ii sun inapoi. Abia la 11 am apucat sa ma dezbrac, sa ma spal si sa imi fac ceva de mancare. Cat de normala este o situatie de genul asta?

Ne-am dezvatat sa simtim, sa gandim si sa analizam noi ceea ce ni se intampla. Imediat cum patim ceva luam telefonul si sunam. Repede, sa ne descarcam oful, sa cerem un sfat, sau pur si simplu sa ne impartasim senzatiile. Traim o globalizare umana, inaintea guvernului unic mondial. Si asta ne afecteaza. Trebuie sa facem mai multe, mai repede, avem mai multe probleme, mai multe task-uri, un to do list mai lung. Si dupa ce traim juma’ de an in haosul asta, ne plangem ca nu ne mai ajunge timpul, ca suntem atat de obositi si nu am mai avut cand sa ne plimbam juma de ora intr-un parc. Pai normal ca nu am avut cand, fiindca dupa 5 minute de plimbare a sunat telefonul sau a venit un mail iar mobilul cu wifi sau GPRS a inceput sa bipaie.

Mi-a fost foarte bine in perioada de care povesteam. M-am redescoperit, mi-am redescoperit ganduri, sentimente, am redescoperit ca traiesc si ca de mine depinde sa ma opresc un pic din alergare si sa stau o clipa sa admir si peisajul.

Iar de cand cu motociclismul, constientizand foarte clar riscurile la care ma supun, am inceput sa dau mai multa valoare prezentului si sa nu mai aman o multime de lucruri personale pe care le dadeam deoparte pentru a duce la capat task-urile pe care societatea mi le punea in brate.

Fiindca nu ne dam seama ca, la un moment dat, este posibil sa amanam anumite lucruri definitiv.

Photo: Dave Patten (Flickr)

Related posts:

1. Mai avem primavara?! ...
2. Dupa un timp… am realizat ca sunt capabil de orice, in anumite situatii....