indistinctive freedom

Ai ajuns in vale la semnul pe care l-ai vazut inca de pe culme. Te apropii de el, o bucata de tabla prinsa intr-un stalp de lemn. Stii ca te va indruma, toate indicatoarele fac asta, dar cand ajungi mai aproape de el simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare. Pe semn scrie: “SFARSIT”.

Stai acolo, contempland inaltimea muntelui pe care l-ai trecut, analizand cat de grea a fost urcarea si grija cu care ai coborat. Iti amintesti momentele de tristete si disperare si clipele in care prietenii ti-au sters lacrimile si te-au pus din nou pe picioare cand ai cazut.

Si acum, clipind des, orbit de soare, stai si te uiti la semn. Si te intrebi: “de ce nu simt ca asta este sfarsitul?” Stai acolo, simtind pietrele cum scrasnesc sub bocanci cand iti muti greutatea de pe un picior pe altul, uitandu-te la semn de parca ai astepta sa-ti aduca o revelatie. Dar nu se intampla nimic. Si iti spui: “Am urcat muntele asta, nu credeam ca o sa fiu in stare, dar am reusit”. Si ai dreptate. Esti aici, acum, de cealalta parte a muntelui, viu si nevatamat. Dar cuvantul asta nu are nici o semnificatie. Nu poti sa crezi ca este sfarsitul, pur si simplu fiindca nu simti ca ar fi sfarsitul.

Intr-un fel este tragi-comic, ai ajuns atat de departe si te-ai straduit atat de mult pentru ca drept premiu sa primesti sfarsitul – si nici macar sa nu-l simti. Poate inima mea este de cealalta parte a muntelui, pierduta asa cum pierzi un ceas de mana la care i se rupe cureaua, si cade pe nesimtite, lasandu-ti incheietura mainii mai usoara, dar sufletul mai greu. Si daca am trecut peste acest munte si am ajuns la sfarsit, doar pentru a afla ca nu mai am cu mine ceea ce imi trebuie… ce-i de facut?

Asa ca stau aici, langa semn, frecandu-mi incheietura mainii unde purtam odata ceasul. Incerc sa mi-l imaginez, comoara mea secreta, cazuta undeva printre pietrele de pe munte. Imi aduc aminte cum simteam cureaua ceasului in jurul incheieturii, felul in care greutatea lui imi balansa bratul atunci cand mergeam. Acum nu il mai am, si am ajuns atat de departe. Fara ceasul meu (inima mea), oare nu este degeaba totul?

Poate calatoria nu este ceea ce pare. Poate ca sunt la sfarsitul calatoriei pe care mi-o planuisem odata, dar planul s-a schimbat si nu am ajuns la destinatie. Fiindca pe drum nimic nu a fost asa cum m-am gandit eu ca va fi. Pare o crima ca cineva sa ajunga la sfarsitul calatoriei si sa nu simta acest lucru.

Respir adanc si imi las rucsacul jos, pe iarba, printre firele pline de picaturile de roua lasate de dimineata venita pe neasteptate. Ma uit la cer, la padure, cautand ceva care sa ma faca sa simt ca m-am intors acasa. Privesc semnul, atat de autoritar: “SFARSIT” de parca ar fi un politist care dirijeaza traficul intr-o intersectie. Ma uit printre gene din cauza razelor de soare reflectate de metalul stralucitor. Cum ar putea un semn atat de perfect sa fie atat de eronat? Dar cine sunt eu sa pun sub semnul intrebarii asa o autoritate? Harta imi zice ca drumul s-a sfarsit, pe semn scrie SFARSIT, inseamna ca inima mea greseste?

Ma uit la picioarele mele, acuzator, intrebandu-ma unde m-au dus. Le cer o explicatie. Dar ele stau nemiscate, in bocancii ce poarta urmele drumului. Imi ridic privirea si vad ceva scrijelit pe vopseaua semnului. Ma apropii incet de el ca sa pot citi cuvintele scrise de cineva care a trecut inaintea mea pe aici:

Sfarsitul cui?