indistinctive freedom

Continuare de la History 2. Prima discutie.

Primul drum

D sta langa motor, il salut, ma intreaba zambind daca sunt pregatit eu raspund ca da. Imi leg mai strans sireturile de la bocanci sa nu atarne, imi pun casca iar el ma ajuta sa-i prind curelusa. Imi explica cum trebuie sa stau, cu palmele lipite de rezervor, imi pun manusile, se urca pe sea, ma asez si eu. Mi se pare ca stau foarte sus intr-o pozitie extrem de nesigura: singurele puncte de contact cu motorul sunt saua, scaritele de la picioare si rezervorul. Daca o sa cad?

Seara, pauza de cateva minute

D porneste incetisor pe stradutele din spate de la Batistei. Stau ca un sac de cartofi, nu fac nici o miscare si il urmez pe el la fiecare aplecare pe care o face in curbe. Imi dau seama cat de stabila este motocicleta: nu ma asteptam sub nici o forma la asta. Teama s-a dus de la primele sute de metri. Imi place la nebunie, sunt niste senzatii pe care nu le-am mai trait niciodata si ma gandesc ca ajungem prea repede acasa. Nu vreau sa se termine drumul asta. Oprit la semafor, D isi ridica viziera si ma intreba: “Iti place?” Eu dau din cap larg ca “Da!!!”… ce intrebare o mai fi fost si asta?

Ajungem in fata blocului la D acasa. Ne dam jos: “Ti-a placut?” asa ca sunt sincer: “Mai vreau!” iar D incepe sa rada. Urcam sus la el, nu stiu ce are de gand dar eu mai vreau sa ma mai dau. Fumam o tigara, il rog sa ma mai plimbe macar un pic. Gustasem din miere iar concluzia era definitiva: place la baiatu’! D imi da o pereche de pantaloni grosi cu protectii, fular, era destul de frig afara, ne echipam si coboram. Hopa sus pe mobra si am pornit din loc.

De data asta am avut parte de o doza mai mare de senzatii: mers pana la iesirea spre atostrada, insa era prea frig si ne-am intors in oras. Aplecat pe curbele de la Unirii de la fantani si tras de gaz pe splai. Eu eram in al noualea cer. Tremuram de frig dar nu voiam sa ma opresc sub nici o forma. Eram ca un peste care traise toata viata pe uscat iar acum descoperise apa.

Intorsi la D acasa am stat cateva ore de vorba. Se uita la mine si zambea: stia foarte clar ca nu mai am cale de intoarcere. One way ticket si trenul asta nu mai opreste in nici o statie.

Continuare de la History 1. Start.

Prima discutie.

M-am intins in pat incercand sa adorm. Nu am reusit. Ceva se schimbase in mine, un buton fusese apasat, am avut atat de mult timp in mine dorinta de a face motociclism incat acum, nu mai puteam sa o tin sub control.

Cebe

Ani de zile m-am ferit sa discut despre asta. Cand D si-a luat permisul eram atat de fericit pentru el, pentru faptul ca a avut curajul sa faca primul pas, dar incercam cu disperare sa ma conving ca eu trebuie sa ma gandesc la prioritatile pe care le am, la problemele care imi inundau viata, la munca, la familia care probabil ca ar fi sarit in sus cand ar fi auzit ce vreau eu sa fac si pe ce imi cheltuiesc banii. Il ascultam cum povestea despre primele ore de poligon, ma ruga sa vin si eu, iar eu faceam tot posibilul sa schimb subiectul si sa nu ma gandesc la asta.

Intr-una din zile a venit cu motocicleta la munca. Iesisem din cladire si l-am vazut dandu-si casca jos: era fericit! Niciodata nu mai vazusem zambetul acela.

Dupa putin timp nu am mai fost colegi. Viata mea atat de aglomerata si plina de probleme m-a facut sa ma indepartez de D, nu mai stiam sa imi fac timp de prieteni si nici nu mai aveam energie sa imi tin dorintele in frau de fiecare data cand ne intalneam si imi aduceam aminte de motor.

M-am ridicat din pat. Pasiunea mea ascunsa, pe care incercasem atatia ani sa o reprim incepuse sa detina controlul. Nu o mai puteam stavili, nu mai puteam sa ma gandesc la altceva. Era ca un fir de iarba care spargea asfaltul care il acoperise.

M-am asezat la calculator. In cateva minute a intrat si el pe messenger si am inceput sa discutam. Mi-am dat seama ca D era persoana in care puteam aveam incredere asa ca l-am inundat cu intrebari stupide, porneam de la zero si nu stiam nimic. Cred ca lucrul asta l-a bucurat fiindca desi amandoi eram rupti de oboseala, la 5 dimineata el imi raspundea in detaliu la fiecare intrebare.

Dupa 2 ore de discutii am stabilit sa ii fiu pasager, sa vad cum este. Peste cateva zile ma duceam la stomatolog iar dupa aceea, seara, urma sa ma duca acasa cu motorul.

Start.

Este luni noaptea, inceput de februarie 2009. Afara e frig si ploua marunt. Deschid geamul si ma uit de la etajul 6 la strada pustie, la masinile parcate, inghetate in intunericul spart doar de cateva lumini galbene. Aud cum se inchide usa de la intrarea in bloc si il vad pe D. iesind, cu casca pe cap, indreptandu-se spre motocicleta.

Isi strange cureaua de la casca, isi incheie geaca si porneste motocicleta. Suieratul usor al motorului se porneste brusc, farul se aprinde luminand portierele unor masini parcate si asfaltul umed de pe jos. Il vad cum se urca pe sa, ridica cricul si porneste usor, disparand in cateva secunde prin gangul blocului odata cu sunetul motorului care se stinge treptat.

Cu cateva ore in urma, am primit un sms de la D: daca nu dormi vin pe la tine. Dormeam, dar vroiam sa vorbim si i-am raspuns ca il astept. Peste jumatate de ora a sunat la interfon, m-am dat jos din pat si i-am deschis usa. Nu mai stia la ce etaj stau si ii auzeam bocancii pe treptele scarii. A ajuns, a intrat cu casca in mana, geaca de piele uda pe el, cu mainile inghetate de frig si mirosind a praf, a ploaie si a drum.

Ma uitam la el, cat de obosit era, dar cat de fericit in acelasi timp si am fost invidios. As fi schimbat imediat locul cu el daca as fi putut. Fata de el ma simteam anesteziat, blazat, plafonat, intrat intr-o rutina comoda dar ucigatoare de suflet. Ma simteam ca un copil care se intalneste cu razboinicul din povesti, intors victorios dintr-o lupta. Eram fata in fata cu experienta necunoscutului, cu fericirea senzatiilor de la marginea extremului, ar fi putut fi oare ceva mai interesant?

La inceput

Am stat cateva ore de vorba, in bucatarie, si am fumat. Dar nimic legat de  motociclism, nimic legat de experientele lui. Stiam ca daca puneam o intrebare nu as fi putut opri restul, iar torentul de lucruri pe care le-as fi aflat m-ar fi dus intr-o stare asemanatoare sevrajului. Sa vrei sa faci, sa simti ceva si sa nu poti, sa stai la marginea unei lumi extraordinare si sa nu poti face un pas inainte in ea, ar fi fost un chin.

La 4 dimineata a plecat acasa. Si-a pus casca si manusile si m-a salutat. M-am dus in camera si am deschis geamul, asteptand sa il vad cum iese din bloc.

Atunci a pornit in mine, cu toata forta, dorinta de a deveni motociclist.

Cred ca singurul moment in care am zambit la adresa zapezii din iarna asta a fost ieri seara cand, trecand pe langa o banca din curtea intreprinderii la care lucrez, am vazut un mic om de zapada.

Nu m-a surprins atat aparitia neasteptata, cat faptul ca, intr-o firma in care fiecare secunda e numarata si cantarita in aur, unde toata lumea este grabita, stresata si agitata, cineva a redescoperit pentru cateva minute o frantura de umanitate.

Ai ajuns in vale la semnul pe care l-ai vazut inca de pe culme. Te apropii de el, o bucata de tabla prinsa intr-un stalp de lemn. Stii ca te va indruma, toate indicatoarele fac asta, dar cand ajungi mai aproape de el simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare. Pe semn scrie: “SFARSIT”.

Stai acolo, contempland inaltimea muntelui pe care l-ai trecut, analizand cat de grea a fost urcarea si grija cu care ai coborat. Iti amintesti momentele de tristete si disperare si clipele in care prietenii ti-au sters lacrimile si te-au pus din nou pe picioare cand ai cazut.

Si acum, clipind des, orbit de soare, stai si te uiti la semn. Si te intrebi: “de ce nu simt ca asta este sfarsitul?” Stai acolo, simtind pietrele cum scrasnesc sub bocanci cand iti muti greutatea de pe un picior pe altul, uitandu-te la semn de parca ai astepta sa-ti aduca o revelatie. Dar nu se intampla nimic. Si iti spui: “Am urcat muntele asta, nu credeam ca o sa fiu in stare, dar am reusit”. Si ai dreptate. Esti aici, acum, de cealalta parte a muntelui, viu si nevatamat. Dar cuvantul asta nu are nici o semnificatie. Nu poti sa crezi ca este sfarsitul, pur si simplu fiindca nu simti ca ar fi sfarsitul.

Intr-un fel este tragi-comic, ai ajuns atat de departe si te-ai straduit atat de mult pentru ca drept premiu sa primesti sfarsitul – si nici macar sa nu-l simti. Poate inima mea este de cealalta parte a muntelui, pierduta asa cum pierzi un ceas de mana la care i se rupe cureaua, si cade pe nesimtite, lasandu-ti incheietura mainii mai usoara, dar sufletul mai greu. Si daca am trecut peste acest munte si am ajuns la sfarsit, doar pentru a afla ca nu mai am cu mine ceea ce imi trebuie… ce-i de facut?

Asa ca stau aici, langa semn, frecandu-mi incheietura mainii unde purtam odata ceasul. Incerc sa mi-l imaginez, comoara mea secreta, cazuta undeva printre pietrele de pe munte. Imi aduc aminte cum simteam cureaua ceasului in jurul incheieturii, felul in care greutatea lui imi balansa bratul atunci cand mergeam. Acum nu il mai am, si am ajuns atat de departe. Fara ceasul meu (inima mea), oare nu este degeaba totul?

Poate calatoria nu este ceea ce pare. Poate ca sunt la sfarsitul calatoriei pe care mi-o planuisem odata, dar planul s-a schimbat si nu am ajuns la destinatie. Fiindca pe drum nimic nu a fost asa cum m-am gandit eu ca va fi. Pare o crima ca cineva sa ajunga la sfarsitul calatoriei si sa nu simta acest lucru.

Respir adanc si imi las rucsacul jos, pe iarba, printre firele pline de picaturile de roua lasate de dimineata venita pe neasteptate. Ma uit la cer, la padure, cautand ceva care sa ma faca sa simt ca m-am intors acasa. Privesc semnul, atat de autoritar: “SFARSIT” de parca ar fi un politist care dirijeaza traficul intr-o intersectie. Ma uit printre gene din cauza razelor de soare reflectate de metalul stralucitor. Cum ar putea un semn atat de perfect sa fie atat de eronat? Dar cine sunt eu sa pun sub semnul intrebarii asa o autoritate? Harta imi zice ca drumul s-a sfarsit, pe semn scrie SFARSIT, inseamna ca inima mea greseste?

Ma uit la picioarele mele, acuzator, intrebandu-ma unde m-au dus. Le cer o explicatie. Dar ele stau nemiscate, in bocancii ce poarta urmele drumului. Imi ridic privirea si vad ceva scrijelit pe vopseaua semnului. Ma apropii incet de el ca sa pot citi cuvintele scrise de cineva care a trecut inaintea mea pe aici:

Sfarsitul cui?

am realizat ca sunt capabil de orice, in anumite situatii. Pot sa fac bine, dar sunt capabil sa fac si rau. Am inteles ca nu trebuie sa judec pe nimeni fara sa-l cunosc. Am realizat ca toti purtam durere in suflet, ceea ce ne face mai puternici si cu totii avem nevoie de cineva cu care sa-mpartim sentimente, dar, cel mai important, am vazut cat de fragili suntem, cat de usor poate o fiinta complexa, unica, sa inceteze sa mai existe.

Sometimes you just have to learn to let go…

Am avut o anumita perioada in care am schimbat foaia. A fost o perioada in care am refuzat sa mai fac anumite lucruri, sa mai raspund la telefon, sa imi mai iau angajamente de a face asta sau ailalta. A fost o perioada in care am trait exact asa cum am simtit, cu exceptia lucrurilor pe care chiar nu le puteam da deoparte (serviciul). In rest am spus “nu” cand am considerat ca e cazul, am inchis telefoanele mobile si am lasat mail-urile sa se adune. Nu am mai raspuns la messenger si m-am concentrat mai mult pe mine si pe ceea ce simteam eu.

Mai trebuie sa spun ca in acea perioada senzatia de comprimare a timpului a disparut complet?

Am trait in doua sisteme diferite in ceea ce priveste relatiile interumane: cel “dinainte”, chiar inainte de 1995, cand nu existau telefoane mobile, si cel de acum cand suntem asaltati de un flux de informatii atat de mare incat nu reusim sa-i facem fata. Putem fi gasiti la orice ora, nu exista scuza sa nu raspunzi la telefon, prietenii se supara pe tine daca nu raspunzi la mess sau la email-uri. Esti la dispozitia celorlalti, 24 de ore din 24. Cat de normal este acest lucru?

Evident, intr-o astfel de situatie programul ne este incarcat de o groaza de probleme pe care trebuie sa le rezolvam; gandurile ne sunt acaparate de volumul mare de informatie pe care il primim de la cei din jurul nostru, chiar daca nu iesim cu zilele din casa. Aveam un telefon mobil, acum avem doua, trei, si un telefon fix, si inca un telefon VoIP.

Am venit intr-o seara acasa de la servici. De la ora 8 de cand am intrat pe usa si pana la 11 am raspuns la telefoane. Sunau in timp ce deja eram intr-o convorbire, din ce in ce mai insistent, nu mai aveau rabdare sa termin si sa ii sun inapoi. Abia la 11 am apucat sa ma dezbrac, sa ma spal si sa imi fac ceva de mancare. Cat de normala este o situatie de genul asta?

Ne-am dezvatat sa simtim, sa gandim si sa analizam noi ceea ce ni se intampla. Imediat cum patim ceva luam telefonul si sunam. Repede, sa ne descarcam oful, sa cerem un sfat, sau pur si simplu sa ne impartasim senzatiile. Traim o globalizare umana, inaintea guvernului unic mondial. Si asta ne afecteaza. Trebuie sa facem mai multe, mai repede, avem mai multe probleme, mai multe task-uri, un to do list mai lung. Si dupa ce traim juma’ de an in haosul asta, ne plangem ca nu ne mai ajunge timpul, ca suntem atat de obositi si nu am mai avut cand sa ne plimbam juma de ora intr-un parc. Pai normal ca nu am avut cand, fiindca dupa 5 minute de plimbare a sunat telefonul sau a venit un mail iar mobilul cu wifi sau GPRS a inceput sa bipaie.

Mi-a fost foarte bine in perioada de care povesteam. M-am redescoperit, mi-am redescoperit ganduri, sentimente, am redescoperit ca traiesc si ca de mine depinde sa ma opresc un pic din alergare si sa stau o clipa sa admir si peisajul.

Iar de cand cu motociclismul, constientizand foarte clar riscurile la care ma supun, am inceput sa dau mai multa valoare prezentului si sa nu mai aman o multime de lucruri personale pe care le dadeam deoparte pentru a duce la capat task-urile pe care societatea mi le punea in brate.

Fiindca nu ne dam seama ca, la un moment dat, este posibil sa amanam anumite lucruri definitiv.

Photo: Dave Patten (Flickr)