Catalin Alistari, ziarist la Evenimentul Zilei

Este sambata, nu sunt evenimente remarcabile care sa reprezinte o stire de pus in ziar asa ca e simplu: ne uitam pe flux si vedem ce s-a intamplat saptamana aceasta. Aha,citim ca doi motociclisti au murit in Bucuresti in urma unui accident… Si mai aflam si ca Asociatia Motociclistilor din Romania a lansat o campanie de constientizare a pericolului pe care il reprezinta pentru motociclisti starea proasta a carosabilului. Atunci hai sa facem un articol despre motociclisti, dar nu chestii de-astea marunte, neimportante, trebuie gasit un subiect care sa incite, sa provoace, ceva gen Stirile de la ora 5 de pe PRO TV.

Noroc cu Google si cu Wikipedia, gasim informatii despre Hells Angels. Ce conteaza ca nu este de actualitate, merge, ca cititorii au proaspat subiectul motociclistilor in memorie. Mai deschidem 2-3 site-uri si avem materialul pentru articol. Il scriem in graba, cu mici greseli (ce mai conteaza, ideea este importanta) si cautam o cale de a lega subiectul articolului de realitatea romaneasca.

Drept urmare, dupa ce umplem 2 pagini listand toata activitatea criminala a celor din Hells Angels facem rapid conexiunea si cu motociclistii din Romania. Mesajul transmis: “Lume, lume! Ia vedeti ce pericol va paste din partea satanistilor, sinucigasilor, roakerilor, donatorilor de organe pe doua roti! Feriti-va! Strangeti-va averea si adapostiti-va in munti! Vin motociclistii peste voi (mai ales la Iasi) si or sa faca tot ce fac si aia din Hells Angels! Apocalipsa e aproape! Pocaiti-va!”.

Evident, penibil si jenant in acelasi timp.

Legatura fortata, incorecta si analfabeta intre Hells Angels si motociclistii romani

Se observa halul de decadere in care a ajuns presa romaneasca. De ani de zile sunt publicate sute de articole care denatureaza si deformeaza realitatea nu numai obiectiva dar si stiintifica. Ziaristi care nu au nici cea mai mica idee despre ceea ce scriu emit pareri de care o persoana avizata nu poate decat sa rada si sa se intrebe cum de anumite personaje nu isi dau seama cat de penibile sunt. Iar problema de baza este ca populatia inca mai crede ca “ziarul nu minte”. Doar ca accesul la informatie, in mare parte datorat internetului va duce in viitorul apropiat la o decantare a informatiei denaturate, de proasta calitate.

Manipularea pozitiei sociale a unei populatii vis-a-vis de un fenomen a evoluat odata cu presa. Incepand cu punerea bazei propagandei in perioada interbelica si terminand cu efectele speciale folosite pentru a truca anumite stiri din prezent, tehnica manipularii a fost perfectionata in fiecare moment. Si daca ai citit putina psiho-sociologie te intrebi cum poate un ziarist sa incerce impunerea unei relatii intre un fenomen nascut in alta tara, pe alte baze, in alte conditii si cu o alta istorie si un fenomen romanesc cu care nu are absolut nici o legatura. Si daca totusi o face, de ce o face atat de stangaci?

Se naste intrebarea: de ce a fost realizata o legatura intre Hells Angels si motociclismul din Romania? Sunt mai multe explicatii la mijloc. Prima ar fi ca ziaristul este atat de novice in meserie, atat de superficial instruit si cu o putere de concentrare si de intelegere atat de slaba incat a produs si el un articol asa cum s-a priceput mai bine, nu ai cum sa-i ceri mai mult. A doua explicatie ar fi reaua-vointa pe care nu a stiut sa o exprime decat intr-un mod stangaci si primitiv. Poate mai sunt si alte explicatii, dar pe care, eu, observand aceasta rupere de realitate in articolul dansului, imi este greu sa le gasesc.

Imi pare rau ca jurnalismul adevarat cedeaza in fata amatorismului, ca facultatile scot ziaristi (nici macar de nivel mediocru) pe banda rulanta, ca ceea ce ar fi trebuit sa fie un punct de referinta in societate, presa, se transforma pe zi ce trece intr-o maculatura ieftina. Iar raspunsul la intrebarea: “de ce nu se mai vand ziarele?” devine mai mult decat evident.

Later edit: cu putin timp in urma titlul articolului a fost schimbat in: “Hells Angels, povesti de adormit copiii”. Continutul insa a ramas acelasi.

Iar domnul Catalin Alistari scrie si pentru Moldova Suverana, cot la cot cu Mihai Contiu. Ceea ce, pentru mine, este un raspuns in plus la intrebarea pe care o ridicam mai sus. Pentru cine nu stie, Moldova Suverana este fostul ziar al Guvernului Republicii Moldova, pe vremea in care Vladimir Voronin era presedinte.

Too much snow

Primul drum

D sta langa motor, il salut, ma intreaba zambind daca sunt pregatit eu raspund ca da. Imi leg mai strans sireturile de la bocanci sa nu atarne, imi pun casca iar el ma ajuta sa-i prind curelusa. Imi explica cum trebuie sa stau, cu palmele lipite de rezervor, imi pun manusile, se urca pe sea, ma asez si eu. Mi se pare ca stau foarte sus intr-o pozitie extrem de nesigura: singurele puncte de contact cu motorul sunt saua, scaritele de la picioare si rezervorul. Daca o sa cad?

Seara, pauza de cateva minute

D porneste incetisor pe stradutele din spate de la Batistei. Stau ca un sac de cartofi, nu fac nici o miscare si il urmez pe el la fiecare aplecare pe care o face in curbe. Imi dau seama cat de stabila este motocicleta: nu ma asteptam sub nici o forma la asta. Teama s-a dus de la primele sute de metri. Imi place la nebunie, sunt niste senzatii pe care nu le-am mai trait niciodata si ma gandesc ca ajungem prea repede acasa. Nu vreau sa se termine drumul asta. Oprit la semafor, D isi ridica viziera si ma intreba: “Iti place?” Eu dau din cap larg ca “Da!!!”… ce intrebare o mai fi fost si asta?

Ajungem in fata blocului la D acasa. Ne dam jos: “Ti-a placut?” asa ca sunt sincer: “Mai vreau!” iar D incepe sa rada. Urcam sus la el, nu stiu ce are de gand dar eu mai vreau sa ma mai dau. Fumam o tigara, il rog sa ma mai plimbe macar un pic. Gustasem din miere iar concluzia era definitiva: place la baiatu’! D imi da o pereche de pantaloni grosi cu protectii, fular, era destul de frig afara, ne echipam si coboram. Hopa sus pe mobra si am pornit din loc.

De data asta am avut parte de o doza mai mare de senzatii: mers pana la iesirea spre atostrada, insa era prea frig si ne-am intors in oras. Aplecat pe curbele de la Unirii de la fantani si tras de gaz pe splai. Eu eram in al noualea cer. Tremuram de frig dar nu voiam sa ma opresc sub nici o forma. Eram ca un peste care traise toata viata pe uscat iar acum descoperise apa.

Intorsi la D acasa am stat cateva ore de vorba. Se uita la mine si zambea: stia foarte clar ca nu mai am cale de intoarcere. One way ticket si trenul asta nu mai opreste in nici o statie.

Prima discutie.

M-am intins in pat incercand sa adorm. Nu am reusit. Ceva se schimbase in mine, un buton fusese apasat, am avut atat de mult timp in mine dorinta de a face motociclism incat acum, nu mai puteam sa o tin sub control.

Cebe

Ani de zile m-am ferit sa discut despre asta. Cand D si-a luat permisul eram atat de fericit pentru el, pentru faptul ca a avut curajul sa faca primul pas, dar incercam cu disperare sa ma conving ca eu trebuie sa ma gandesc la prioritatile pe care le am, la problemele care imi inundau viata, la munca, la familia care probabil ca ar fi sarit in sus cand ar fi auzit ce vreau eu sa fac si pe ce imi cheltuiesc banii. Il ascultam cum povestea despre primele ore de poligon, ma ruga sa vin si eu, iar eu faceam tot posibilul sa schimb subiectul si sa nu ma gandesc la asta.

Intr-una din zile a venit cu motocicleta la munca. Iesisem din cladire si l-am vazut dandu-si casca jos: era fericit! Niciodata nu mai vazusem zambetul acela.

Dupa putin timp nu am mai fost colegi. Viata mea atat de aglomerata si plina de probleme m-a facut sa ma indepartez de D, nu mai stiam sa imi fac timp de prieteni si nici nu mai aveam energie sa imi tin dorintele in frau de fiecare data cand ne intalneam si imi aduceam aminte de motor.

M-am ridicat din pat. Pasiunea mea ascunsa, pe care incercasem atatia ani sa o reprim incepuse sa detina controlul. Nu o mai puteam stavili, nu mai puteam sa ma gandesc la altceva. Era ca un fir de iarba care spargea asfaltul care il acoperise.

M-am asezat la calculator. In cateva minute a intrat si el pe messenger si am inceput sa discutam. Mi-am dat seama ca D era persoana in care puteam aveam incredere asa ca l-am inundat cu intrebari stupide, porneam de la zero si nu stiam nimic. Cred ca lucrul asta l-a bucurat fiindca desi amandoi eram rupti de oboseala, la 5 dimineata el imi raspundea in detaliu la fiecare intrebare.

Dupa 2 ore de discutii am stabilit sa ii fiu pasager, sa vad cum este. Peste cateva zile ma duceam la stomatolog iar dupa aceea, seara, urma sa ma duca acasa cu motorul.

Este luni noaptea, inceput de februarie 2009. Afara e frig si ploua marunt. Deschid geamul si ma uit de la etajul 6 la strada pustie, la masinile parcate, inghetate in intunericul spart doar de cateva lumini galbene. Aud cum se inchide usa de la intrarea in bloc si il vad pe D. iesind, cu casca pe cap, indreptandu-se spre motocicleta.

Isi strange cureaua de la casca, isi incheie geaca si porneste motocicleta. Suieratul usor al motorului se porneste brusc, farul se aprinde luminand portierele unor masini parcate si asfaltul umed de pe jos. Il vad cum se urca pe sa, ridica cricul si porneste usor, disparand in cateva secunde prin gangul blocului odata cu sunetul motorului care se stinge treptat.

Cu cateva ore in urma, am primit un sms de la D: daca nu dormi vin pe la tine. Dormeam, dar vroiam sa vorbim si i-am raspuns ca il astept. Peste jumatate de ora a sunat la interfon, m-am dat jos din pat si i-am deschis usa. Nu mai stia la ce etaj stau si ii auzeam bocancii pe treptele scarii. A ajuns, a intrat cu casca in mana, geaca de piele uda pe el, cu mainile inghetate de frig si mirosind a praf, a ploaie si a drum.

Ma uitam la el, cat de obosit era, dar cat de fericit in acelasi timp si am fost invidios. As fi schimbat imediat locul cu el daca as fi putut. Fata de el ma simteam anesteziat, blazat, plafonat, intrat intr-o rutina comoda dar ucigatoare de suflet. Ma simteam ca un copil care se intalneste cu razboinicul din povesti, intors victorios dintr-o lupta. Eram fata in fata cu experienta necunoscutului, cu fericirea senzatiilor de la marginea extremului, ar fi putut fi oare ceva mai interesant?

La inceput

Am stat cateva ore de vorba, in bucatarie, si am fumat. Dar nimic legat de  motociclism, nimic legat de experientele lui. Stiam ca daca puneam o intrebare nu as fi putut opri restul, iar torentul de lucruri pe care le-as fi aflat m-ar fi dus intr-o stare asemanatoare sevrajului. Sa vrei sa faci, sa simti ceva si sa nu poti, sa stai la marginea unei lumi extraordinare si sa nu poti face un pas inainte in ea, ar fi fost un chin.

La 4 dimineata a plecat acasa. Si-a pus casca si manusile si m-a salutat. M-am dus in camera si am deschis geamul, asteptand sa il vad cum iese din bloc.

Atunci a pornit in mine, cu toata forta, dorinta de a deveni motociclist.

Nu m-a surprins atat aparitia neasteptata, cat faptul ca, intr-o firma in care fiecare secunda e numarata si cantarita in aur, unde toata lumea este grabita, stresata si agitata, cineva a redescoperit pentru cateva minute o frantura de umanitate.

Stai acolo, contempland inaltimea muntelui pe care l-ai trecut, analizand cat de grea a fost urcarea si grija cu care ai coborat. Iti amintesti momentele de tristete si disperare si clipele in care prietenii ti-au sters lacrimile si te-au pus din nou pe picioare cand ai cazut.

Si acum, clipind des, orbit de soare, stai si te uiti la semn. Si te intrebi: “de ce nu simt ca asta este sfarsitul?” Stai acolo, simtind pietrele cum scrasnesc sub bocanci cand iti muti greutatea de pe un picior pe altul, uitandu-te la semn de parca ai astepta sa-ti aduca o revelatie. Dar nu se intampla nimic. Si iti spui: “Am urcat muntele asta, nu credeam ca o sa fiu in stare, dar am reusit”. Si ai dreptate. Esti aici, acum, de cealalta parte a muntelui, viu si nevatamat. Dar cuvantul asta nu are nici o semnificatie. Nu poti sa crezi ca este sfarsitul, pur si simplu fiindca nu simti ca ar fi sfarsitul.

Intr-un fel este tragi-comic, ai ajuns atat de departe si te-ai straduit atat de mult pentru ca drept premiu sa primesti sfarsitul – si nici macar sa nu-l simti. Poate inima mea este de cealalta parte a muntelui, pierduta asa cum pierzi un ceas de mana la care i se rupe cureaua, si cade pe nesimtite, lasandu-ti incheietura mainii mai usoara, dar sufletul mai greu. Si daca am trecut peste acest munte si am ajuns la sfarsit, doar pentru a afla ca nu mai am cu mine ceea ce imi trebuie… ce-i de facut?

Asa ca stau aici, langa semn, frecandu-mi incheietura mainii unde purtam odata ceasul. Incerc sa mi-l imaginez, comoara mea secreta, cazuta undeva printre pietrele de pe munte. Imi aduc aminte cum simteam cureaua ceasului in jurul incheieturii, felul in care greutatea lui imi balansa bratul atunci cand mergeam. Acum nu il mai am, si am ajuns atat de departe. Fara ceasul meu (inima mea), oare nu este degeaba totul?

Poate calatoria nu este ceea ce pare. Poate ca sunt la sfarsitul calatoriei pe care mi-o planuisem odata, dar planul s-a schimbat si nu am ajuns la destinatie. Fiindca pe drum nimic nu a fost asa cum m-am gandit eu ca va fi. Pare o crima ca cineva sa ajunga la sfarsitul calatoriei si sa nu simta acest lucru.

Respir adanc si imi las rucsacul jos, pe iarba, printre firele pline de picaturile de roua lasate de dimineata venita pe neasteptate. Ma uit la cer, la padure, cautand ceva care sa ma faca sa simt ca m-am intors acasa. Privesc semnul, atat de autoritar: “SFARSIT” de parca ar fi un politist care dirijeaza traficul intr-o intersectie. Ma uit printre gene din cauza razelor de soare reflectate de metalul stralucitor. Cum ar putea un semn atat de perfect sa fie atat de eronat? Dar cine sunt eu sa pun sub semnul intrebarii asa o autoritate? Harta imi zice ca drumul s-a sfarsit, pe semn scrie SFARSIT, inseamna ca inima mea greseste?

Ma uit la picioarele mele, acuzator, intrebandu-ma unde m-au dus. Le cer o explicatie. Dar ele stau nemiscate, in bocancii ce poarta urmele drumului. Imi ridic privirea si vad ceva scrijelit pe vopseaua semnului. Ma apropii incet de el ca sa pot citi cuvintele scrise de cineva care a trecut inaintea mea pe aici:

Sfarsitul cui?