Mesesul nu se aseamana cu nici un drum pe care am mers pana acum cu Cebe. O combinatie de Cheia cu Dealul Negru, dar exceptional facut. Asfaltul este impecabil iar in fiecare curba stransa gradul de inclinare al soselei spre interior este mai mare decat mi-a fost dat sa intalnesc pana acum. Este un drum facut sa te ajute indiferent ca esti sofer sau motociclist.

Prima parte a drumului, care coboara dealul, este prin padure. Unele serpentine cu diferente destul de mari de nivel, dar cu benzi largi, astfel incat niciodata sa nu fii la limita. Iar peisajul… fantastic, iti vine sa opresti la fiecare kilometru sa faci fotografii.

Sunt foarte limitat de cuvinte cand vine vorba sa descriu drumul asta. Este o adevarata delicatesa, te simti ca un copil care are in fata un tort imens de ciocolata pe care are voie sa-l manance pana la ultima bucatica de glazura. Cand se termina serpentinele, poti spune ca ti-au placut atat de mult incat vrei sa te intorci, si sa te mai dai odata.

Am oprit sa fumez o tigara si sa fac cateva poze. Mi-a placut extraordinar de mult pana acum si eram super incantat de Meses, a fost prima oara cand am inteles cu adevarat de ce i se mai spune si “paradisul bikerilor”. L-am sunat pe Sukhoi si i-am confirmat ca da, din anumite puncte de vedere, Mesesul este mai tare decat Cheia.

Drumul continua printre niste dealuri, ducandu-ma pe o serie de curbe ce nu pareau sa aiba limita de viteza. Eram intr-o dilema: sa-i dau viteza, pe asfaltul asta perfect, sau sa merg incet sa ma pot bucura de toata privelistea care se desfasura in jurul meu?

Din cand in cand treceam prin niste comune, cineva a avut capul pe umeri si nu le-a marcat cu 50 in cerc la intrare. Si acolo soseaua este la fel de buna, nu am prins trafic, aglomeratie, rar de tot ajungeam in spatele unui tir unde se facea coada.

Satucele prin care trece soseaua sunt foarte pitoresti. M-am surprins gandindu-ma cat de mult se aseamana cu scenele din Need for Speed (da, am jucat la greu, am avut si volan cu force feedback ). Am tras pe dreapta la o benzinarie sa alimentez si sa beau niste apa. Parca intrasem in alta lume, ma uitam la oamenii care treceau pe langa mine si cred ca pentru prima oara observam fete pe care nu se citea stresul si incrancenarea caracteristica deja romanilor.

Dupa cateva minute eram din nou pe drum. La cativa kilometri drumul era in lucru, tocmai se turnase un strat negru de asfalt. Mi s-a parut ca am aderenta foarte buna, dar a fost doar o parere. La o curba luata mai in viteza mi-a fugit spatele iar roata din fata imi arunca din cand in cand pietricele desprinse de pe jos.

In apropiere de Cluj Napoca am prins o aglomeratie infernala. Am iesit din oras pe Dealul Feleacului care semana cu DN1 la intrarea in Bucuresti intr-o duminica seara. Tiruri, masini, microbuze, toate se inghesuiau in curbele stranse cu o viteza de melc. Era atat de aglomerat incat nu aveai cum sa depasesti, sub nici o forma. M-am resemnat sperand ca indepartandu-ma de Cluj Napoca drumul sa devina mai placut. Din pacate nu a fost asa.

Asfaltul incepea sa dea semne de reparatii facute in graba, cu materiale proaste. Aveam viteza si intrasem pe o portiune plina de valuri si cocoase in asfalt. Si aici a fost momentul in care am experimentat primul meu voblaj. Incerc sa imi aduc aminte ce am facut, cum am reactionat de nu m-am dat pe jos. Nu stiu sa-mi aduc aminte. Cred ca am lasat usor gazul si si am tras putin de ambreiaj ca sa nu bruschez mobra. Nu pot sa zic cu certitudine. Cert este ca dupa cateva secunde care mi s-au parut ani cebe si-a revenit si am scapat fara sa cad. Tremuram ca varga si am tras pe dreapta sa imi trag sufletul. Am bagat repede doua tigari la rand si cu forte proaspete si un curaj pe masura am pornit din nou la drum.

In apropiere de Turda din nou super aglomeratie. Nu mancasem nimic si m-am gandit sa opresc undeva pe drum sa mananc dar fie nu observam carciumile prea tarziu dupa ce trecusem de ele si nu mai voiam sa intorc, fie ma imbarbatam ca lasa, mai rezist putin si o sa iau masa de pranz in Targu Mures. Pana la urma insa, foamea a biruit: a fost nevoie de 2 batoane Mars si un Pepsi la 1 litru ca sa pot pleca mai departe.

In apropiere de Targu Mures incepuse sa se innoreze, se pregatea de furtuna iar eu nu voiam sa opresc. Am lasat Targu Muresul in spate si m-am indreptat spre Sighisoara. Iesisem din oras, eram pe o sosea si ajunsesem din spate o coloana de masini care incercau sa depaseasca un tir. Vreau sa depasesc si eu, ma pregatesc sa vad cand prind un moment propice, ma asigur in fata – era o alta masina care depasea, ma asigur in spate, ceva SUV deja intrase in depasire desi nu avea vizibilitate. Am stat asteptand sa se elibereze contrasensul sa ma pot baga si eu. Momentul special a fost cand SUV-ul care era doar un pic in fata mea in depasire a tras stanga de volan taindu-mi fata si a pus frana blana. Am vazut cum ma reflectam in stopurile perfect curatate ale acestuia. M-am urcat pe frane, altfel intram in el. Norocul meu ca cebe are frane bune si ca nu mergeam lipit de spatele celui din fata.

Numarul SUV-ului, ceva cu BV 74 (dar nu sunt sigur la numar) XXL. Am mers un pic dupa el sa vad si eu de aproape cum arata un cretin. Pai cum sa arate: fata tipica de idiot, cu nevasta pe locul mortului si puradelul in spate. Sunt foarte curios cum se comporta un SUV din asta la viteza intr-un impact cu un cap de pod. Repetat. Copilul oricum nu avea centura. Eram plin de nervi si ma gandeam cum sa il opresc sa stau un pic de vorba cu el. Aveam chef de contact de gradul III cu o specie primitiva, inferioara. Inferioara chiar si maimutei din reclama cu “TO THE AIRPORT!”

Clocoteam de furie si mi-am dat seama ca nu e in regula. Am incercat sa ma linistesc fiindca stiam ca daca ma prinde road rage-ul e posibil sa nu mai fiu atent la drum si sa ma dau pe jos. L-am depasit si i-am urat anumite lucruri. Ii doresc sincer sa nu i se intample.

Spre Sighisoara incepuse sa ploua. La inceput a fost frumos, pana cand a inceput o furtuna in toata regula. Vizibilitatea nu prea mai exista din cauza suvoaielor de apa care ma inconjurau, drumul il nimeream mai mult pe ghicite. Muream de foame si m-am gandit ca acum cel putin am un motiv destul de bun sa opresc sa mananc undeva. Dupa serpentinele dinainte de Sighisoara am vazut un semn cu Hotel pe partea dreapta a drumului, am franat la greu si am oprit langa usa de la receptie sa intreb de camere. 4 stele. O camera pentru o persoana 120 RON. Mi s-a parut super acceptabil, mai ales la conditiile de acolo care ma facusera sa ma gandesc la preturi in euro, asa ca am hotarat sa raman aici.

Am iesit afara sa o parchez pe cebe. Unul dintre chelneri mi-a aratat unde sa o las sa fie vazuta de o camera video de supraveghere si apoi mi-a spus ca si el are un CBR, mai vechi, F3, il pusese langa intrarea in magazia restaurantului. Deci un hotel biker friendly, ma intrebasem eu cum de nu comentase nimeni cand mi-am pus (fara sa-mi dau seama) casca de pe care curgea apa cu muste moarte pe tejgheaua de la receptie.

Seara a trecut repede: o portie dubla de ficatei de pui cu piure de cartofi, apoi un dus binefacator. Afara furtuna la greu, probabil din cauza asta am ramas de cateva ori fara curent electric. Nici nu mai stiu cand m-a furat somnul, stiu doar ca auzeam vocile turistilor care se dadusera jos dintr-un autocar care se defectase. Inainte de a ma pierde printre vise ma gandeam cat de printre urechile acului am scapat eu astazi printre un autocar alb care venea pe contrasens si botul masinii pe care o depaseam. Pe linie continua. In fata unui echipaj de politie. Noapte buna.

Ma ridic incet din pat si ma duc la baie. Las apa de la dus sa curga racoroasa peste mine si ma pierd in imaginea unui drum perfect al carui marcaj se pierde stralucind in curbele din spatele copacilor.

Arad – Oradea – apoi directia catre Carei – Satu Mare. In Sacuieni trebuie sa fac dreapta spre Marghita – Suplacu de Barcau – Simleul Silvaniei – Zalau. Ovidiu ma avertizeaza ca soseaua Timisoara – Arad e o zona in care au loc frecvent accidente grave de circulatie. Pornesc cu cebe atent sa nu ratez indicatoarele de Arad si ies din Timisoara printr-o padure in care curbele se amesteca intre serpentine dulci si ace de par.

Drumul spre Arad este drept, cu asfalt bun, dar o singura banda si depasiri la greu. Bag viteza ca se poate si trec in fata camioanelor care incetineau traficul. Doua sosele laterale de pe care intra camioane cu materiale de constructii aduc pe asfalt urme urate de pietris si nisip. Grija mare la ele, dar si la petele imense de ulei din apropierea unei parcari frecventate de tiruri. In scurt timp ajung la Arad, iau directia Oradea si la iesire din oras ma opresc la o benzinarie sa fac plinul.

Imi este foame, mananc un croissant si un snickers, beau apa la greu ca e cald si transpir cat cuprinde. In 10 minute sunt din nou pe cebe avand Oradea la orizont. Din pacate placerea drumului Timisoara – Arad paleste: soseaua e stricata, asfaltul are valuri, sunt zone in care poti sa-i dai dar te trezesti din loc in loc cu niste cratere care te obliga sa te urci pe frane. Ma concentrez la drum, dar soseaua se strica din ce in ce mai tare. Merg cu 80-90 si fac slalom printre gropi. Fac un popas inainte de intrarea in Oradea, imi e foame si stabilesc sa vizitez McDonalds-ul cand voi ajunge in oras.

Oradea este o adevarata capcana. Am intrat in oras dar nu mai puteam sa mai ies. Urmaresc indicatoarele si ma invart in cercminute in sir, stand la semafoare intr-un soare ucigator. Dupa 3 sferturi de ora de chin reusesc sa scap victorios chiar in momentul in care in mine incepuse sa se instaleze panica. Urmez soseaua spre Carei lasand in urma McDonalds-ul la care nu am mai avut nici o tragere de inima sa ma mai duc. Daca ma opream sa mananc as fi riscat ca in timpul acela toate strazile din Oradea sa se mute, sa apara intersectii noi, indicatoarele de orase sa isi schimbe sensul si nu as mai fi scapat in veci din acest oras.

Urmam directia Carei.Soseaua era din ce in ce mai proasta, peticita si cu gropi. Opresc in Diosig sa mananc ceva. Incerc sa intreb cat mai am pana la Sacuieni dar aici lumea nu stie decat maghiara. Nu reusesc sa ma inteleg cu nimeni. Dupa un hamburger si 2 sticle de apa plata pornesc din nou sperand ca voi iesi cat mai repede din zona asta in care trebuie sa stii maghiara daca vrei sa fii inteles.

Ajung in Sacuieni. Vad indicatorul de Margita aratand la dreapta. Ma uit la dreapta si vad o strada de piatra cubica in panta care urca pe un deal. Nu parea sa fie sosea, era plina de gropi, asa ca am cautat urmatoarea la dreapta asfaltata. Intru pe sosea, opresc si intreb pe unul care statea la marginea drumului daca asta este drumul catre Marghita – Zalau. Ma intelege cu greu, imi da senzatia unei persoane cu IQ deficitar, dar pana la urma imi raspunde ca da. Ii dau bataie, drumul e destul de bun. Fac vreo 30 de km si ma opresc. Ceva era in neregula. Nu eram pe drumul cel bun. Dau telefon la Ovidiu si aflu ca sunt pe drumul de Carei in loc sa fiu pe cel de Marghita. Ar fi trebuit in Sacuieni sa o iau la dreapta pe strada aia pietruita. Tzeapa majora. Merg mai departe, asta e, fac ocol prin Carei, ca de intors nu ma mai intorc.

Din Valea lui Mihai drumul este distrus complet. Zone cu asfalt cu tenta albastru-verzuie, pline de valuri si denivelari. Asfaltul asta colorat este intotdeauna un semn de rau augur. Cand am mers spre Tulcea pe drumul acela comunal cu borne kilometrice ruginite, soseaua era peticita tot cu asfalt din asta albastru-verzui. Drumul pe care eram acum era dintr-un astfel de asfalt pe o portiune de 200 de metri apoi urmau 200 de metri de sosea unde asfaltul asta fusese dat deoparte si ramasese un ciment plin de gropi, facut bucati. Apoi iar 200 de metri de asfalt si 200 de metri de ciment. Si tot asa. Mergeam cu 60 la ora, si ma ingrozeam la gandul ca drumul poate deveni si mai prost decat este acum.

De pe contrasens veneau zeci de motociclisti. Tot drumul am intalnit motoare cu numere de Germania si Ungaria. Cand am ajuns in Carei am aflat ca la Petresti era o mare intalnire a motociclistilor, de care eu nu stiam. Am ramas cateva secunde sa ma gandesc daca sa ma duc si eu, sau sa imi continui drumul. Am fost mai tentat de drum, asa ca am pornit mai departe.

In apropiere de Zalau am intrat pe o sosea de vis. Nu poti sa compari asfaltul, drumul si peisajele decat cu cel dintre Petrosani si Resita. A plouat putin iar cand am intrat in Zalau se intuneca. Am decis sa raman o seara aici si sa continui maine cu Meses si Sighisoara. Am oprit-o pe cebe in fata receptiei unei pensiuni si mi-am luat o camera. Mi-a parut rau ca drumul a fost astazi atat de prost. Dar o sa-mi iau revansa maine.

Prima destinatie: parcul din Resita unde se afla muzeul cailor ferate.

Aveam un task de la Sukhoi sa fac cat mai multe fotografii si sa nu ma intorc fara poza unei placute de pe locomotiva unde sta scris: “Iuteala maxima…”.

M-am plimbat printre sinele pe care stateau adormite pentru multi ani locomotive cu abur, fiecare cu o istorie nestiuta care pornea de la inceputul secolului trecut. Nimeni nu s-a ingrijit sa scrie povestea fiecareia si sa o afiseze undeva.

Dar… asta e romanica. Bine ca avem locomotivele astea cat de cat salvate, bine ca nu au fost trimise inca la fier vechi.

Dupa ce am terminat de fotografiat am pornit pe cebe mai departe. Destinatia finala: Timisoara. Am avut parte de inca o sosea bestiala, asfaltul foarte bun iar traficul destul de scazut. Destul de multe rampe fara vizibilitate si m-am trezit odata in apropiere de varful unui astfel de deal cu o masina care depasea pe sensul meu. Masuri de protectie oricum luasem, in apropierea varfurilor de rampa dat mai la dreapta pe banda, gazul inchis si mana pregatita pe frana. Dar in rest puteai sa-i dai ca la balamuc.

M-am oprit intr-un sat, la o benzinarie no-name ca sa dau niste telefoane, sa imi pregatesc sosirea in Timisoara si sa beau un suc. In conditiile in care eram cu geaca de piele pe mine toata ziua, un suc insemna: o sticla de apa plata la jumate, o cola la jumate si dupa o tigara inca o sticla de apa plata.

La intrare in Timisoara ditamai podul in reparatii. Am inteles ca asa a fost de foarte mult timp si asa va fi si pe viitor, pentru ca urmasilor nostri sa le parvina o mostra din civilizatia romaneasca de secol 21. 2 benzi din 4 sunt accesibile insa pline de gropi, nisip, pietris, bucati de metal, imbinatura lipsa la pod atat de mare incat poti baga piciorul in ea, si asa mai departe. Avem cu ce sa ne mandrim!

Ziua s-a derulat foarte repede: m-am intalnit cu niste prieteni, am vizitat orasul, seara am fost la terasele din centru, plimbari romantice si asa mai departe. Am luat cartea de vizita de la o pensiune cu conditii super bune iar la pret era ca pentru studenti. Niste paturi duble dementiale!

Miercuri

Este dimineata. Am pornit motorul si ma echipez. Am bagajul facut, tankbag-ul pe rezervor, imi pun manusile si ma urc pe cebe. Din oglinzi ma priveste unul caruia nu i se vad decat ochii din spatele vizierei. Este cald si incep sa transpir dar nu am cum sa fac drumul asta in tricou. Bag in viteza si am plecat.

Traversez orasul si ma apropii de Militari. Cald si aglomeratie, ma bag printre masinile de la semafor, unul din dreapta imi face loc, ma uit la el si ii fac semn din cap ca ii multumesc. Are GPS pe bord si zambesc gandindu-ma cum ar fi acum sa o aud pe tipa aia zicandu-mi in casca: “urmatoarea strada la dreapta, in douasute de metri virati la dreapta”.

Ma opresc la benzinaria dinaintea iesirii pe autostrada. Fac plinul, ma uit la cebe cum asteapta cumintica sa dea bice cailor, beau un pepsi si fumez o tigara. Ma simteam emotionat, cam cum m-am simtit prima oara cand am mers cu avionul. Mutam tigara dintr-o mana in alta, voiam sa o fumez mai repede, abia asteptam sa plec, dar imi placea si senzatia pe care o aveam si o savuram pe-ndelete.

E prima oara cand conduc sau pilotez pe autostrada asta. Am pornit incet, la viteza traficului, este foarte aglomerat si se circula in coloana. Peste vreo 15 km depasisem deja camioanele problema si ma bucuram ca asfaltul nu este atat de prost pe cat mi-l inchipuiam. Trec printr-o padurice, pe partea stanga doua motociclete oprite pe banda de urgenta. Un tip si o tipa stateau la povesti si fumau o tigara la umbra copacilor. Inca putin si se termina autostrada: apar intai semnele de iesire si uite ca se vede si curba aia periculoasa la stanga.

Pe dreapta, un politist oprise o masina si discuta cu soferul. Iau curba si ma trezesc in fata mea cu o caruta plina de tigani, din aia cu fuste. Oare ce spaga ia politistul de la tigani ca sa le permita sa intre cu caruta pe un drum european?

Incep sa-mi dau seama ca am o problema. cu orientarea in orase. Nu ca in afara lor nu as avea probleme, dar pe sosele sunt mai putine intersectii si mai multe indicatoare.

Merg drept inainte, vad un pasaj, il ocolesc, imi aduc aminte ca Ovidiu mi-a spus sa merg prin el. Nu-i bai. Bag un sens giratoriu, ma holbez din mers la niste indicatoare aproximative si imi aduc aminte de Sukhoi care imi zicea: “daca te ratacesti pe undeva, tine drumul cu prioritate”. Zis si facut, am ajuns la o periferie, cred ca directia e spre Ramnicu Valcea, sunt multe case si pe dreapta un loc de popas pe care nu il ratez.

Imi scot casca si cat fumez o tigara incep sa dau telefoane. Il trezesc pe Sukhoi din somn, ma intind dupa aia la vorba cu Ovidiu care imi atrage atentia ca Dealul Negru i s-a parut intotdeauna un drum periculos si dificil. Pai bre, nu de-asta mi-am luat motor? Vorba Circelului citat de Alex, “ca sa-mi fie greu”!

Hopa sus calare pe cebe, dam gaz sa vedem cum e si cu Dealul Negru. E frumos: padure, camioane, depasesti la ‘shto ca-s benzile late si incap si 3 masini. Curbele sunt placute, asfaltul bun in 90% din cazuri. Ca ii dai gaz ca zici ca-i bun si te trezesti cu un mare crater in fata si mai iei o doza de adrenalina… Aglomeratie ca pe Magheru cand se duce lumea sa cumpere de la Unirea globuri si beteala pentru pomul de Craciun. Da’ merge, depasim si zona asta unde se asfalteaza, cine a pus dom’le satele astea la sosea? Vreo 10 gaini se falfaie pe partea dreapta, in praful din fata unei curti. Vad o benzinarie in zare si atunci mi-aduc aminte de vorbele lui Alex ca trebuie sa ocolesc orasul la intersectia de dupa benzinarie. Opresc pe dreapta, il sun sa-mi explice directia. Cred ca era intr-o sedinta sau nu isi bause cafeaua de dimineata. Da, aici la benzinarie trebuie sa fac stanga, pe urma ajung la pod pe care trebuie sa urc si sa ma intorc… Zic: “Aha!” ca sa para ca am inteles desi toate indicatiile mi se amesteca intr-un amalgam din care lipsesc doar niste claxoane si o surubelnita in cruce.

Merg usurel si ma bucur de peisaje. E frumos, place la baiatu’! M-as opri sa fac niste poze dar asta inseamna sa trag pe dreapta, sa ma dau jos de pe cebe, sa pierd timp in care as putea sa ma dau. Asa ca las pozele pe alta data.

Trec de podul cu indicatoare, ogri, inele pretioase si printesa Fiona si pana la urma nimeresc pe drumul cel bun. Bun, in toate sensurile posibile: si ca asfalt si ca trafic si ca directie. Ma transform impreuna cu cebe in racheta si ajung la Targu Jiu.

Foarte interesant! Din orasul asta am reusit sa ies cel mai repede. Nu stiu cum s-a intamplat dar chiar m-am descurcat! Sunt mandru de mine asa ca o duc pe cebe spre soseaua de pe Valea Jiului, destinatia Petrosani. Din pacate drumul e prost: la iesirea din oras sunt niste denivelari atat de urate incat te arunca pur si simplu in sus. Dupa vreo 5 km de topait pe cocoase de asfalt lucrurile se mai indulcesc. Drumul ramane doar cu niste valuri si plombe de asfalt pe-acolo pe unde erau gropi. Intru pe Valea Jiului, soseaua seamana cu o straduta din spatele blocului, ingusta si peticita. O vad serpuind in fata mea printre peretele stancos din dreapta si copacii de pe malul Jiului din stanga. Este racoare, miroase a aer curat si e placut. E timpul pentru un popas de relaxare.

Curbe cate vrei. Fara vizibilitate si fiecare camion care trece pe langa tine te face sa iti dai seama cat de norocos esti ca esti atat de ingust, tu si motorul tau. E clar, nu vreau sa ma fac sofer de tir pe drumul asta. Gust din plin aerul rece, imi ridic viziera si merg mai incet ca sa aud fosnetul frunzelor si apa care clipoceste langa sosea. Trec pe langa un popas turistic, de aici drumul incepe sa se strice. Se lucreaza, pe banda mea sunt din loc in loc zone delimitate cu parapeti metalici care trebuie ocolite pe contrasens. Ma dau Praslea la una din ele, vad camionul care vine din fata dar cuget ca am si timp si loc. Timp nu am avut, ca pe nisipul de langa parapetii metalici nu am putut sa trag de gaz. Dar am avut dreptate cu estimarea spatiului: am fost la 20 de cm de parapet. Si la 20 de cm de cabina camionului. Vand adrenalina la sticle de 1 kil. Forte, proaspata si mai eficienta ca Viagra.

Ma apropii de Petrosani. Trec pe langa niste baraci ale muncitorilor care lucreaza la drum. Vreo 3 caini au simtit o nevoie acuta de a-si apara proprietatea. Le-a trecut insa repede atunci cand cebe a urlat la ei.

Las in spate Petrosaniul si drumul prost. Am intrat intr-o zona in care se lucreaza intensiv la asfaltare. Doar ca aici atentia trebuie sa fie la maxim: drumul nu este marcat si nici semne de circulatie nu sunt care sa te anunte de curbe si cat de stranse sunt. Eu, de buna credinta, dadeam gaz, ca era pacat sa nu. Noroc cu o masina care a incetinit puternic in fata mea: am intrat intr-un super ac de par luat ca la carte.

Nu mancasem nimic astazi. Soarele era la orizont iar eu ma indreptam spre apus. Nici cu viziera de soare nu am facut mare lucru, dar cel putin nu ma mai orbea chiar atat de tare lumina lui. Incepuse sa ma doara capul de foame, m-am oprit intr-o benzinarie si am ras rapid batonul de Mars pe care mi-l cumparasem la plecarea din Bucuresti. Eram hotarat sa raman in Caransebes, soarele la apus si oboseala isi faceau simtita prezenta mai puternic decat anticipasem eu. Numai ca in Caransebes, in afara de un motel dubios cu nume italian si un alt motel vopsit in roz care era in constructie nu am mai gasit nici o destinatie de cazare, oricat de mult m-am straduit strabatand de cateva ori orasul.

Ce mai conteaza? Am ales directia Resita si am pornit cu cebe mai departe. Daca pana acum imi fusese greu, durerea de cap disparuse iar ochii imi erau protejati de padurea prin care mergea soseaua. Un drum demential, perfect de la inceput si pana la sfarsit. Curbe, una dupa cealalta iar in jur doar padure si razele soarelui filtrate de frunzele copacilor. Doar cateva masini si in rest pustiu. De poveste, ma gandeam ca e prea perfect ca sa fie adevarat. Dansam cu cebe aplecandu-ma rapid de pe o parte pe alta bucurandu-ma de fiecare kilometru pe care il parcurgeam. Ce s-ar mai da Sukhoiu pe curbele astea! Eram cat se poate de fericit si mi-a parut rau ca s-a terminat atat de repede atunci cand am intrat in Resita.

Se intunecase iar eu trebuia sa imi caut cazare. In centru doar hoteluri de 4 stele unde o camera single costa 80 de euro. Nu stiu daca in pret e inclus si TVA-ul. Am vrut sa intreb dar as fi fost obligat sa scap intai de flegma pe care o pregatisem.

Cand mi-am dat seama ca nu am sanse de izbanda am inceput sa intreb la fiecare benzinarie unde pot gasi o cazare IEFTINA. S-a rezolvat mai usor decat ma asteptam. La periferie, dar ce mai conta? aveam un pat in care sa dorm.

Alarma telefonului a inceput sa bipaie in disperare pe la 11. Asa mai merge. Ma trezesc somnoros, imi aprind o tigara si ma gandesc la drumul pe care il am de facut. Bucuresti, iesire pe A2 spre Constanta, dupa Castelu fac stanga pe un drum care ma duce pana la soseaua care vine de la Harsova, merg putin spre Constanta si din nou stanga pe DN-ul de Tulcea. Simplu, nu?

Este 12. Am pus intr-un saculet strictul necesar si am coborat in parcare. Cebe clipeste din faruri cand bag cheia in contact si abia asteapta sa isi dezmorteasca toti calutii pe care ii are in herghelie. Incalec si plecam la drum. Prima oprire: Mol-ul de la iesire spre autostrada. Fac plinul, imi fac si eu plinul cu un litru de apa pe care il transpirasem la semafoare, fumez o tigara si intru pe autostrada. Se circula lejer, majoritatea au plecat la mare de vineri seara. Problema va fi la intoarcere. Dau de niste radare. Bine, merg cuminte.

Ies de pe autostrada. O mare curba stransa la dreapta, care nu se mai termina. Ma aplec, imi fuge spatele la mobra, redresez, o mai patesc de vreo 2 ori. Opresc la un popas care se face pe dreapta dupa ce trec de o cale ferata. Fumez o tigara,  salut motociclistii care trec pe langa mine, imi curat viziera, ma relaxez.

Am trecut de primele localitati de dupa Cernavoda. Se face un drum la stanga, pornesc pe el. Mai mult ca sigur ca nu este soseaua pe care trebuie sa o iau, am gresit drumul, dar merg mai departe, sa vedem unde o sa ajung. Cu putin noroc ies pe drumul de Harsova, imediat dupa Crucea. Ma opresc la o benzinarie, pun cat sa imi ajunga, mananc un snickers si ma interesez la tipa de acolo pe unde trebuie sa o iau ca sa ajung la Tulcea. Imi spune ca prima sosea care o sa se faca la stanga e cea pe care trebuie sa merg. Plec, gasesc soseaua, nu seamana deloc a drum european dar merg inainte. Intr-un sat, o nuntablocase complet circulatia. Ocolesc, pornesc mai departe, dupa vreo 20-30 de km ceva nu era in regula. Soseaua se facea din ce in ce mai proasta, indicatoare nu mai existau iar bornele kilometrice erau ruginite.

Opresc pe dreapta si intreb pe cineva cum sa ajung la Tulcea. “Se poate ajunge si pe aici dar e drum ocolitor, foarte lung. Mai bine va intoarceti pana la calea ferata, treceti de ea si faceti stanga pe drumul acela. E un pic mai rau vreo 2 km ca e drum de piatra dar ajungeti repede la drumul national care duce la Tulcea”. Multumesc, ma intorc si o pornesc pe acel drum.

Inceput de asfalt. Devine din ce in ce mai prost dar ignor fiindca peisajul facea toti banii. Treaba cu ignoratul a functionat cat timp drumul de piatra a avut doar gropi cu apa (multumesc scolii de motociclism care m-a invatat sa fac slalom printre jaloane, acum chiar mi-a fost de folos).  Drumul devenise de pamant inmuiat de apa pe care se afla un strat de pietris. La coborare in panta fagasele create de apa ultimelor ploi mi-au dat niste momente de super adrenalina. Trebuia sa duc motorul pe dambul dintre fagase, care nu erau nici uniforme si nici in linie dreapta. Eram la risc, pietrele zburau de sub roti, nu puteam frana ca as fi pierdut controlul motorului iar la un moment dat mi-a fugit spatele atat de puternic incat ma vedeam cum o sa ma rastorn cu tot cu cebe in valea din dreapta mea. Nu stiu cum s-a redresat, sau cum am redresat-o, cert este ca am scapat. Cred ca mai am putin din aia 2 km si ajung la asfalt.

Dar a urmat a doua panta atat de abrupta si cu pietrisul atat de dizlocat incat a trebuit sa o tin din frana, sa o slabesc cate putin si sa merg pas cu pas pana jos. Cred ca mi-a luat vreun sfert de ora toata operatiunea asta. Ajung jos si in fata mea ditamai dealul pe care drumul urca abrupt. Moment de deznadejde. Sunt cu o motocicleta de viteza pe un drum de enduro. Am coborat niste pante pe care nu le mai pot urca. In fata deal abrupt. Nu am nici o varianta, semnal pe mobil din parti, pe altundeva nu am pe unde sa ocolesc, trebuie sa urc. Evaluez ca daca ma opresc la mijlocul pantei sau oriunde pana sus am incurcat-o. Voi scapa mobra pe jos, ea se va duce taras pana la baza pantei si nu cred ca mai raman manetele si pedalele intregi. Dar aveam alta solutie? Nu.

Cu inima cat un purice pornesc urcusul pe panta. Tin acceleratia constanta, pietrele scrasnesc sub roti, simt cum joaca spatele dar nu avem timp de impresii, trebuie sa ajungem sus. Am urcat deja 3 sferturi de panta si incep sa apara semne ca ceva este in neregula. Spatele fuge din ce in ce mai puternic, urc si mai greu asa ca accelerez fin ca sa mentin viteza constanta. Ma simt de parca merg cu motorul pe o sarma de echilibristica la 50 de metri deasupra pamantului. Intr-un final, cu greu, am ajuns pe culmea dealului.

De aici drum oarecum drept, dar plin de balti imense de apa. Pietrisul devenise o raritate, fusese lux, acum drumul era mai mult de pamant. Vad o masina 4×4, se apropie, trece incet pe langa mine, tipul de la volan se holbeaza la cebe si la personajul de pe ea de parca vedea 5 extraterestri mov care sareau coarda sincron. Eu serios, faceam slalom prin mocirla incercand sa ocolesc gropile pline de apa. Sau, de fapt, sa aleg bucatica mai putin uda de drum. Ma uit pe kilometraj. De cand am intrat pe drumul asta facusem 13 km. Mult mai mult decat cei 2 km de care vorbea localnicul ala. Si inca ceva interesant, tocmai am intrat pe rezerva. Daca nu ajung repede la o benzinarie raman cu cebe in pustiu. Oricum nu puteam sa ma mai intorc, singurul lucru pe care puteam sa-l fac era sa merg inainte. Trec printr-un stol de ciori care stateau pe drum si ascundeau o balta imensa intinsa pe toata latimea drumului. Cred ca am gresit directia si mai mult ca sigur am intrat in jocul Heroes, cine il stie imi poate confirma.

Viata devine din ce in ce mai interesanta. Ma apropii de o ferma de nu stiu ce, drumul e plin de apa, s-au format niste paraiase iar pamantul musteste sub forma de noroi de toate felurile. Pe alocuri o piatra alba, alunecoasa si ostila. Imi dau seama ca mai rau nu se poate. Lipsesc o explozie atomica, niste gauri negre care sa roiasca in jurul meu, ceva albine care sa imi intre in casca, explozia soarelui, Armageddon. Dar la cum au evoluat lucrurile in ultima ora, nu ma indoiesc ca o sa le intalnesc pe toate. Pentru inceput ma uit cu disperare la ultimul patratel din indicatorul de rezerva care incepe sa clipeasca si el.

Navighez cu cebe prin noroi si il simt la bocanci chiar daca am picioarele in scarite. Vad in departare un om, ma indrept spre el, pierd spatele, am fost la milimetru sa ma dau pe jos, ma apropii de el, nici eu nu stiu cum am reusit sa franez si sa tin mobra in picioare. Omu’ beat cui. Opresc motorul ca oricum a rezervorul gol si incerc sa-i descopar prin aburii alcoolului vreun proces cognitiv cat de cat nealterat. Dupa jumatate de ora ma consider fericit: am aflat ca imediat dupa prima curba apare asfaltul, mai am un pic pana la DN-ul catre Tulcea si la prima comuna este o benzinarie. Incepusem sa vad viata in culori mai placute. Ii dau bice, dupa curbe un asfalt aproximativ dar nu-i problema, aveam antrenamentul facut.

Ajung la DN, trag pe dreapta, am izbandit! Cu pulsul 320 ma dau jos sa fumez o tigara si sa iau o pauza binemeritata. Fac un pas, aud un zgomot ciudat in spatele meu si ma intorc exact la timp ca sa o vad pe cebe cum se pravaleste la pamant. Pusesem cricul dar ori nu l-am pus bine, ori a alunecat, nu stau sa analizez prea mult ma duc, o ridic, o pun din nou pe cric. Daune: semnalul stanga fata rupt dar inca functional. Schimbatorul de viteze si maneta de ambreiaj nu au nimic.

Cat de idiot pot sa fiu? Dupa ce am mers 15 km pe un drum pe care am avut 150% sanse sa dau mobra pe jos si nu am facut-o, ma opresc la margine de DN cu asfalt ca in palma si acolo se intampla beleaua. Se pare ca pentru motociclism am nevoie de cel putin o facultate, cea mintala.

Fumez 2 tigari in 4 minute, ma urc pe cebe si pornesc spre benzinarie. Ce mai conteaza ca era no-name, cu niste pompe de pe vremea celui de-al doilea razboi mondial? Aveam benzina!

Spre Tulcea a inceput sa ploua. Am aflat in felul acesta ca ploaia marunta cu praful din aer fac pe asfalt o mazga pe care cebe danseaza voioasa. Ajung pana la urma in Tulcea, ma cazez, sunt atat de obosit incat mi se pare ca sunt intr-un vis. Ma arunc pe pat, stau asa o ora fara sa pot sa adorm si ma ia o foame de lup. Cobor la restaurant, mananc o ceafa de porc si ma intorc in camera la somn.

A doua zi traseu de placere: Constanta – Vama Veche si intoarcere in Bucuresti. Din pacate am descoperit ca la cazatura de pe cric s-a julit si capacul de la cutia de viteze. Inca 100 de dolari or sa zboare pe ebay. Cu semnalul s-a rezolvat rapid, nu avea nevoie decat de putin SuperGlue.