Mesesul nu se aseamana cu nici un drum pe care am mers pana acum cu Cebe. O combinatie de Cheia cu Dealul Negru, dar exceptional facut. Asfaltul este impecabil iar in fiecare curba stransa gradul de inclinare al soselei spre interior este mai mare decat mi-a fost dat sa intalnesc pana acum. Este un drum facut sa te ajute indiferent ca esti sofer sau motociclist.

Prima parte a drumului, care coboara dealul, este prin padure. Unele serpentine cu diferente destul de mari de nivel, dar cu benzi largi, astfel incat niciodata sa nu fii la limita. Iar peisajul… fantastic, iti vine sa opresti la fiecare kilometru sa faci fotografii.

Sunt foarte limitat de cuvinte cand vine vorba sa descriu drumul asta. Este o adevarata delicatesa, te simti ca un copil care are in fata un tort imens de ciocolata pe care are voie sa-l manance pana la ultima bucatica de glazura. Cand se termina serpentinele, poti spune ca ti-au placut atat de mult incat vrei sa te intorci, si sa te mai dai odata.

Am oprit sa fumez o tigara si sa fac cateva poze. Mi-a placut extraordinar de mult pana acum si eram super incantat de Meses, a fost prima oara cand am inteles cu adevarat de ce i se mai spune si “paradisul bikerilor”. L-am sunat pe Sukhoi si i-am confirmat ca da, din anumite puncte de vedere, Mesesul este mai tare decat Cheia.

Drumul continua printre niste dealuri, ducandu-ma pe o serie de curbe ce nu pareau sa aiba limita de viteza. Eram intr-o dilema: sa-i dau viteza, pe asfaltul asta perfect, sau sa merg incet sa ma pot bucura de toata privelistea care se desfasura in jurul meu?

Din cand in cand treceam prin niste comune, cineva a avut capul pe umeri si nu le-a marcat cu 50 in cerc la intrare. Si acolo soseaua este la fel de buna, nu am prins trafic, aglomeratie, rar de tot ajungeam in spatele unui tir unde se facea coada.

Satucele prin care trece soseaua sunt foarte pitoresti. M-am surprins gandindu-ma cat de mult se aseamana cu scenele din Need for Speed (da, am jucat la greu, am avut si volan cu force feedback ). Am tras pe dreapta la o benzinarie sa alimentez si sa beau niste apa. Parca intrasem in alta lume, ma uitam la oamenii care treceau pe langa mine si cred ca pentru prima oara observam fete pe care nu se citea stresul si incrancenarea caracteristica deja romanilor.

Dupa cateva minute eram din nou pe drum. La cativa kilometri drumul era in lucru, tocmai se turnase un strat negru de asfalt. Mi s-a parut ca am aderenta foarte buna, dar a fost doar o parere. La o curba luata mai in viteza mi-a fugit spatele iar roata din fata imi arunca din cand in cand pietricele desprinse de pe jos.

In apropiere de Cluj Napoca am prins o aglomeratie infernala. Am iesit din oras pe Dealul Feleacului care semana cu DN1 la intrarea in Bucuresti intr-o duminica seara. Tiruri, masini, microbuze, toate se inghesuiau in curbele stranse cu o viteza de melc. Era atat de aglomerat incat nu aveai cum sa depasesti, sub nici o forma. M-am resemnat sperand ca indepartandu-ma de Cluj Napoca drumul sa devina mai placut. Din pacate nu a fost asa.

Asfaltul incepea sa dea semne de reparatii facute in graba, cu materiale proaste. Aveam viteza si intrasem pe o portiune plina de valuri si cocoase in asfalt. Si aici a fost momentul in care am experimentat primul meu voblaj. Incerc sa imi aduc aminte ce am facut, cum am reactionat de nu m-am dat pe jos. Nu stiu sa-mi aduc aminte. Cred ca am lasat usor gazul si si am tras putin de ambreiaj ca sa nu bruschez mobra. Nu pot sa zic cu certitudine. Cert este ca dupa cateva secunde care mi s-au parut ani cebe si-a revenit si am scapat fara sa cad. Tremuram ca varga si am tras pe dreapta sa imi trag sufletul. Am bagat repede doua tigari la rand si cu forte proaspete si un curaj pe masura am pornit din nou la drum.

In apropiere de Turda din nou super aglomeratie. Nu mancasem nimic si m-am gandit sa opresc undeva pe drum sa mananc dar fie nu observam carciumile prea tarziu dupa ce trecusem de ele si nu mai voiam sa intorc, fie ma imbarbatam ca lasa, mai rezist putin si o sa iau masa de pranz in Targu Mures. Pana la urma insa, foamea a biruit: a fost nevoie de 2 batoane Mars si un Pepsi la 1 litru ca sa pot pleca mai departe.

In apropiere de Targu Mures incepuse sa se innoreze, se pregatea de furtuna iar eu nu voiam sa opresc. Am lasat Targu Muresul in spate si m-am indreptat spre Sighisoara. Iesisem din oras, eram pe o sosea si ajunsesem din spate o coloana de masini care incercau sa depaseasca un tir. Vreau sa depasesc si eu, ma pregatesc sa vad cand prind un moment propice, ma asigur in fata – era o alta masina care depasea, ma asigur in spate, ceva SUV deja intrase in depasire desi nu avea vizibilitate. Am stat asteptand sa se elibereze contrasensul sa ma pot baga si eu. Momentul special a fost cand SUV-ul care era doar un pic in fata mea in depasire a tras stanga de volan taindu-mi fata si a pus frana blana. Am vazut cum ma reflectam in stopurile perfect curatate ale acestuia. M-am urcat pe frane, altfel intram in el. Norocul meu ca cebe are frane bune si ca nu mergeam lipit de spatele celui din fata.

Numarul SUV-ului, ceva cu BV 74 (dar nu sunt sigur la numar) XXL. Am mers un pic dupa el sa vad si eu de aproape cum arata un cretin. Pai cum sa arate: fata tipica de idiot, cu nevasta pe locul mortului si puradelul in spate. Sunt foarte curios cum se comporta un SUV din asta la viteza intr-un impact cu un cap de pod. Repetat. Copilul oricum nu avea centura. Eram plin de nervi si ma gandeam cum sa il opresc sa stau un pic de vorba cu el. Aveam chef de contact de gradul III cu o specie primitiva, inferioara. Inferioara chiar si maimutei din reclama cu “TO THE AIRPORT!”

Clocoteam de furie si mi-am dat seama ca nu e in regula. Am incercat sa ma linistesc fiindca stiam ca daca ma prinde road rage-ul e posibil sa nu mai fiu atent la drum si sa ma dau pe jos. L-am depasit si i-am urat anumite lucruri. Ii doresc sincer sa nu i se intample.

Spre Sighisoara incepuse sa ploua. La inceput a fost frumos, pana cand a inceput o furtuna in toata regula. Vizibilitatea nu prea mai exista din cauza suvoaielor de apa care ma inconjurau, drumul il nimeream mai mult pe ghicite. Muream de foame si m-am gandit ca acum cel putin am un motiv destul de bun sa opresc sa mananc undeva. Dupa serpentinele dinainte de Sighisoara am vazut un semn cu Hotel pe partea dreapta a drumului, am franat la greu si am oprit langa usa de la receptie sa intreb de camere. 4 stele. O camera pentru o persoana 120 RON. Mi s-a parut super acceptabil, mai ales la conditiile de acolo care ma facusera sa ma gandesc la preturi in euro, asa ca am hotarat sa raman aici.

Am iesit afara sa o parchez pe cebe. Unul dintre chelneri mi-a aratat unde sa o las sa fie vazuta de o camera video de supraveghere si apoi mi-a spus ca si el are un CBR, mai vechi, F3, il pusese langa intrarea in magazia restaurantului. Deci un hotel biker friendly, ma intrebasem eu cum de nu comentase nimeni cand mi-am pus (fara sa-mi dau seama) casca de pe care curgea apa cu muste moarte pe tejgheaua de la receptie.

Seara a trecut repede: o portie dubla de ficatei de pui cu piure de cartofi, apoi un dus binefacator. Afara furtuna la greu, probabil din cauza asta am ramas de cateva ori fara curent electric. Nici nu mai stiu cand m-a furat somnul, stiu doar ca auzeam vocile turistilor care se dadusera jos dintr-un autocar care se defectase. Inainte de a ma pierde printre vise ma gandeam cat de printre urechile acului am scapat eu astazi printre un autocar alb care venea pe contrasens si botul masinii pe care o depaseam. Pe linie continua. In fata unui echipaj de politie. Noapte buna.

Ma ridic incet din pat si ma duc la baie. Las apa de la dus sa curga racoroasa peste mine si ma pierd in imaginea unui drum perfect al carui marcaj se pierde stralucind in curbele din spatele copacilor.

Arad – Oradea – apoi directia catre Carei – Satu Mare. In Sacuieni trebuie sa fac dreapta spre Marghita – Suplacu de Barcau – Simleul Silvaniei – Zalau. Ovidiu ma avertizeaza ca soseaua Timisoara – Arad e o zona in care au loc frecvent accidente grave de circulatie. Pornesc cu cebe atent sa nu ratez indicatoarele de Arad si ies din Timisoara printr-o padure in care curbele se amesteca intre serpentine dulci si ace de par.

Drumul spre Arad este drept, cu asfalt bun, dar o singura banda si depasiri la greu. Bag viteza ca se poate si trec in fata camioanelor care incetineau traficul. Doua sosele laterale de pe care intra camioane cu materiale de constructii aduc pe asfalt urme urate de pietris si nisip. Grija mare la ele, dar si la petele imense de ulei din apropierea unei parcari frecventate de tiruri. In scurt timp ajung la Arad, iau directia Oradea si la iesire din oras ma opresc la o benzinarie sa fac plinul.

Imi este foame, mananc un croissant si un snickers, beau apa la greu ca e cald si transpir cat cuprinde. In 10 minute sunt din nou pe cebe avand Oradea la orizont. Din pacate placerea drumului Timisoara – Arad paleste: soseaua e stricata, asfaltul are valuri, sunt zone in care poti sa-i dai dar te trezesti din loc in loc cu niste cratere care te obliga sa te urci pe frane. Ma concentrez la drum, dar soseaua se strica din ce in ce mai tare. Merg cu 80-90 si fac slalom printre gropi. Fac un popas inainte de intrarea in Oradea, imi e foame si stabilesc sa vizitez McDonalds-ul cand voi ajunge in oras.

Oradea este o adevarata capcana. Am intrat in oras dar nu mai puteam sa mai ies. Urmaresc indicatoarele si ma invart in cercminute in sir, stand la semafoare intr-un soare ucigator. Dupa 3 sferturi de ora de chin reusesc sa scap victorios chiar in momentul in care in mine incepuse sa se instaleze panica. Urmez soseaua spre Carei lasand in urma McDonalds-ul la care nu am mai avut nici o tragere de inima sa ma mai duc. Daca ma opream sa mananc as fi riscat ca in timpul acela toate strazile din Oradea sa se mute, sa apara intersectii noi, indicatoarele de orase sa isi schimbe sensul si nu as mai fi scapat in veci din acest oras.

Urmam directia Carei.Soseaua era din ce in ce mai proasta, peticita si cu gropi. Opresc in Diosig sa mananc ceva. Incerc sa intreb cat mai am pana la Sacuieni dar aici lumea nu stie decat maghiara. Nu reusesc sa ma inteleg cu nimeni. Dupa un hamburger si 2 sticle de apa plata pornesc din nou sperand ca voi iesi cat mai repede din zona asta in care trebuie sa stii maghiara daca vrei sa fii inteles.

Ajung in Sacuieni. Vad indicatorul de Margita aratand la dreapta. Ma uit la dreapta si vad o strada de piatra cubica in panta care urca pe un deal. Nu parea sa fie sosea, era plina de gropi, asa ca am cautat urmatoarea la dreapta asfaltata. Intru pe sosea, opresc si intreb pe unul care statea la marginea drumului daca asta este drumul catre Marghita – Zalau. Ma intelege cu greu, imi da senzatia unei persoane cu IQ deficitar, dar pana la urma imi raspunde ca da. Ii dau bataie, drumul e destul de bun. Fac vreo 30 de km si ma opresc. Ceva era in neregula. Nu eram pe drumul cel bun. Dau telefon la Ovidiu si aflu ca sunt pe drumul de Carei in loc sa fiu pe cel de Marghita. Ar fi trebuit in Sacuieni sa o iau la dreapta pe strada aia pietruita. Tzeapa majora. Merg mai departe, asta e, fac ocol prin Carei, ca de intors nu ma mai intorc.

Din Valea lui Mihai drumul este distrus complet. Zone cu asfalt cu tenta albastru-verzuie, pline de valuri si denivelari. Asfaltul asta colorat este intotdeauna un semn de rau augur. Cand am mers spre Tulcea pe drumul acela comunal cu borne kilometrice ruginite, soseaua era peticita tot cu asfalt din asta albastru-verzui. Drumul pe care eram acum era dintr-un astfel de asfalt pe o portiune de 200 de metri apoi urmau 200 de metri de sosea unde asfaltul asta fusese dat deoparte si ramasese un ciment plin de gropi, facut bucati. Apoi iar 200 de metri de asfalt si 200 de metri de ciment. Si tot asa. Mergeam cu 60 la ora, si ma ingrozeam la gandul ca drumul poate deveni si mai prost decat este acum.

De pe contrasens veneau zeci de motociclisti. Tot drumul am intalnit motoare cu numere de Germania si Ungaria. Cand am ajuns in Carei am aflat ca la Petresti era o mare intalnire a motociclistilor, de care eu nu stiam. Am ramas cateva secunde sa ma gandesc daca sa ma duc si eu, sau sa imi continui drumul. Am fost mai tentat de drum, asa ca am pornit mai departe.

In apropiere de Zalau am intrat pe o sosea de vis. Nu poti sa compari asfaltul, drumul si peisajele decat cu cel dintre Petrosani si Resita. A plouat putin iar cand am intrat in Zalau se intuneca. Am decis sa raman o seara aici si sa continui maine cu Meses si Sighisoara. Am oprit-o pe cebe in fata receptiei unei pensiuni si mi-am luat o camera. Mi-a parut rau ca drumul a fost astazi atat de prost. Dar o sa-mi iau revansa maine.